Copiii ar trebui sa-si depaseasca parintii. Iar asta ar trebui sa fie normal!

De multe ori imi trece prin cap intrebarea: oare noi vom fi mai buni decat parintii nostri? Vom face mai multe pentru copii?

Fiecare generatie a avut anumite “conflicte” cu cea din urma. Evolutia a presupus de multe ori ca parintii au ramas in urma copiilor.

Este firesc si normal sa fie asa. In caz contrar, am stagna. Iar cand copilul ajunge sa-si depaseasca “maestrul”, ajung sa apara tensiuni, poate chiar si certuri.

Acum, in postura de non-parinte, imi imaginez ca mi-ar placea sa fiu depasit de copilul meu. De viziunile lui orientate spre viitor.

Parintii ar trebui sa fie mandrii de propriile odrasle!

Dar oare atunci, nu o sa ma simt depasit? Nu o sa apara senzatia ca cel pe care eu l-am sters la fund ajunge sa-mi dea mie lectii de viata?

Atat timp cat viata lui e de abia la inceput si eu am trait deja tot ce e posibil?

Eu zic ca nu! Este foarte important sa invatam din greseli. Din greselile facute de generatiile dinaintea noastra, dar si din greselile pe care le facem in prezent.

Doar in acest fel vom ajunge sa fim mai buni. Mai buni ca si inaintasii si mai buni ca si multi din contemporani.

Observ in jurul meu multi parinti frustrati de ideea ca pierd discutiile avute cu odraslele. Chiar si pe ai mei ii pot include in aceasta categorie.

Fiecare cioara isi lauda puiul

Cu toate ca nu stiu de ce s-ar simti ofensati de asta. Nu de asta ne-au crescut? Ti-ai dori ca al tau copil sa fie mai prost decat tine? Nu inteleg ideile de acest gen.

La noi in oltenia modul de crestere a fost diferit de cel din ardeal. Observ asta tot mai des in ultimii ani. Iau aceste 2 regiuni ca si comparatie, pentru ca interactionez cu oamenii din aceste zone.

Cu toate ca in ardeal copiii sunt laudati de familie si daca sunt “vai de capul lor”, nici aici parintele nu accepta ideea ca este depasit de copil.

Este un sindrom general valabil, cel putin pentru aceste doua regiuni. Voi ce credeti?