Croitorasul cel … viteaz

Incerc sa imi “domolesc” gandurile. A trecut putin mai bine de o luna de cand am sarbatorit “Marea Unire” cu iubita mea (adica casatoria).

Nu o sa va plictisesc cu intreaga poveste, cu mesajele, cu nervii si toate starile prin care am trecut. Vreau insa sa imi stiti pe scurt experienta avuta cu un “croitor”, daca il pot numi asa.

Ca si orice “viitor ginerica” aveam nevoie de un costum, unul putin mai deosebit. Inainte cu vreo 3 luni de nunta am inceput sa caut prin mall-uri, pe la diverse magazine, un costum care sa se potriveasca gusturilor si bugetului meu. Preturi exagerate in raport cu calitatea materialelor, cu “finetea” cusaturilor, asadar am abandonat destul de repede ideea de a-mi cumpara un costum “gata facut”.

Am inceput sa intreb in stanga si in dreapta de un croitor talentat, dornic sa ma transforme in cel mai frumos si fericit mire. Si uite ca norocul a facut sa il gasesc pe cel care avea sa imi transforme cea mai fericita zi intr-un cosmar.

Un prieten mi-a recomandat un croitor care ii facuse un costum pentru o nunta, intr-adevar cu ceva intarziere ca si timp, insa un costum care arata bine si astfel am decis sa merg si eu acolo.

Mi-am cautat si cumparat material (stofa), simplu, mat, nu voiam lucios, albastru inchis si negru. Cu 2 luni inainte de nunta ma prezint la croitor, stabilim ca are nevoie de 2 probe pentru a finaliza costumul: prima proba si cea finala, dupa care urma sa imi pot ridica costumul. Timp suficient, trebuia sa dureze maxim o luna croiala in sine.

Si asa a inceput aventura! Prima proba a fost cam la o saptamana si ceva dupa ce ne-am intalnit, a doua cam la 2-3 saptamani si ultima nu a mai fost. Scriu cu aproximatie datele pentru ca nu vreau sa intru pe Whatsapp sa verific conversatiile, acum nu mai are rost.

Am fost amanat, interveneau tot felul de scuze, de multe ori ridicole (de genul: s-a luat curentul, sunt plecat din tara – tocmai cand ne intalneam), sunt oricum vreti voi, dar prost nu sunt.

Nu sunt genul care injura, care ameninta si care isi baga piciorul, incerc sa cred ca oamenii nu se poarta cu tine urat daca tu nu ii tratezi ca atare.

De fiecare data am vorbit frumos si am incercat sa inteleg orice situatie.

Vinerea, cu o saptamana inainte de nunta, ii spun ca eu voi pleca din Bucuresti (nunta fiind la 450 km departare). Stabilim de comun acord ca ramane sa ne intalnim la proba finala seara, apoi a amanat pentru Sambata, Duminica si intr-un final Luni dimineata.

Luni dimineata ii scriu, nu mai raspunde, il sun, la fel, intr-un final plec din capitala pentru ca deja eram in urma cu multe. Cand imi raspunde imi zice sa nu imi fac probleme ca o sa fie gata costumul, ca o sa il trimita pe un prieten care venea la nunta (acelasi prieten care l-a si recomandat).

Ii spun ca eu Marti voi fi in Timisoara si ca pot sa imi iau de acolo un costum, sa imi zica doar daca va fi gata pentru ca nu e nici o problema dar trebuie sa stiu. Noi discutia asta o mai avusesem in ultimele zile, discutia in care ii spuneam sa imi zica daca va termina costumul pentru ca trebuie sa imi iau altul daca nu il termina.

De fiecare data m-a asigurat ca il va termina, ca nu se pune problema de asta, ca nu trebuie sa imi iau altceva. Si am crezut! De Luni pe Marti, de Marti pe Miercuri si uite asa ma trezesc Joi dupa-masa, cu doar o zi inainte de nunta, ca nu am costum.

Am crezut ca innebunesc, i-am trimis un mesaj ca sper ca realizeaza ce a facut. Am plecat atunci noaptea, fiind undeva la tara a durat sa ajung intr-un oras, nu mi-am gasit costum, am pierdut toata ziua de Vineri, am facut vreo mie de km ca sa am cu ce ma imbraca in ziua nuntii. In loc sa fiu alaturi de prietena mea care ramasese cu toate pe cap in ultimele 24 de ore inainte de nunta eu imi cautam costum, pentru ca Mihail Balan decisese sa il doara in … de mine.

Totul e bine cand se termina cu bine! Am trecut si peste acest nefericit incident, m-am intors in Bucuresti si eram hotarat ca trebuie sa imi recuperez costumul.

Toti prietenii mei imi ziceau ca trebuie sa il batem, ca nu e normal asa ceva. Am zis: Nu! Eu voiam doar costumul. Am reinceput sa vorbim si tot asa se derulau discutiile: ca e gata maine, poimaine si a mai trecut o luna pana cand l-am luat. Spre final imi zicea ca s-a mutat de acolo, tot felul de minciuni.

Saptamana trecuta, am mers cu un prieten la el si surpriza: era acolo, costumul meu era bucati, nu facuse de la ultima proba nimic (aproape nimic) si eu mi-am luat costumul (daca poate fi numit asa).

Probabil va intrebati daca l-am lovit?! Nu! Nu ma cobor la nivelul unor astfel de oameni. Am luat bucatile, cumva tot eu eram de vina ca nu il anuntasem ca vin dupa costum; dar oare cum sa il anunt cand el zisese ca s-a mutat de acolo ( “Mare iti e gradina Doamne!” ).

Nu voiam sa scriu despre asta, oricum nu rezolv nimic, nu imi fac bine nici mie, nu il schimb nici pe el. Insa astazi am intrat, de curiozitate, pe profilul sau de facebook (pentru cei curiosi Balan Mihail). Cat de falsa e lumea din ziua de azi, cum poti fi “Cineva” online si “Nimeni” in viata de zi cu zi!

Atat am avut de “spus” despre tine, “viteazule croitoras”. Sper sa ai parte numai de reusite personale si profesionale, sper sa fii fericit (nu asa cum am fost eu cu 24 de ore inainte de nunta!)!

Prostia se plateste, faptul ca eu mai cred inca in oameni m-a costat destul de scump, de aceasta data, insa ce puteam sa ii fac. Eu zic ca isi va invata candva lectia, dar nu de la mine!

“Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”