Lauda de sine! O boala tot mai raspandita!

Eu nu suport oamenii care se lauda! Nu-i suport si ii exclud din viata mea. Uneori le zic si in fata asta! Nu am nevoie de astfel de oameni in jurul meu.

Nu ma refer la oamenii care se bucura pentru o realizare sau o achizitie. La cei care impartasesc cu tine clipele importante ale vietii, fie ca iti sunt prieteni, fie cunostinte.

Ma refer la acea categorie de oameni care, chiar daca te cunoaste de doar 5 minute, iti spune “eu am”. Pe aia nu-i suport pana la ura. Cu toate ca nici nu reusesc sa-i cunosc.

Nu inteleg de unde vine aceasta “boala”, cred ca trebuie sa iti “fileze o lampa” ca sa ajungi in situatia asta. Nu cred ca e vina retelelor de socializare si a nevoii acute de a impartasi cu “prietenii” ce ai mancat, unde ai fost si cat de realizat esti.

Cum a aparut lauda de sine?

Cu siguranta si Facebook-ul a jucat un rol important in aceasta raspandire a bolii la nivel mondial, dar alta e cauza. Sa fie oare copilaria de vina?!

Stiu ca parintii nostri nu au fost laudati atunci cand erau copii. Nu li se spunea “Bravo ai reusit prin fortele tale sa faci asta” sau “Bravo esti perfect”. Au crescut avand un nivel scazut al increderii in propria persoana.

O parte din acestia au incercat sa compenseze si si-au laudat in exces copiii, din dorinta ca ei sa nu mai creasca la fel. Au facut exces de “Bravo” si probabil au mers in cealalta extrema: au crescut copii cu prea multa incredere in ei, dar nu si respect fata de propria persoana.

Eu nu am fost laudat, niciodata. Am fost nevoit sa descopar singur cine sunt si care sunt atuurile mele. Sa fie oare asta cauza care a determinat ura mea pentru lauda? Nu cred!

Probabil copiii care au fost laudati incontinuu sunt adultii care se lauda acum in permanenta. Sa fie oare asta explicatia?

Va dau un exemplu de oameni pe care nu-i suport pentru ca se lauda.

Ne intalnim, eu si iubita mea, cu o prietena de-a ei din copilarie. Nu se mai vazusera de foarte multi ani. Au crescut impreuna ca fiind cele mai bune prietene.

Tipa era casatorita si avea un copil, iar prietena mea era fascinata de fetita (ce frumoasa e, ca seamana cu mama ei in copilarie). Discutii de genul asta, “small talk”.

Din primele cinci minute ale discutiei sotul tipei se sprijinea cu piciorul pe un BMW Seria 7 (ne intalnisem afara, intr-o parcare), iar ea ne spusese deja ca au un apartament cu 3 camere si o casa.

Ma refer la genul asta de lauda. Pe mine nu ma cunosteau, iar fetele nu se mai vazusera de ani de zile, aveau multe de recuperat si nu cred ca numarul proprietatilor detinute era factorul “cheie”.

Si persoane de genul asta sunt foarte multe in jurul meu. Cred ca e un fel de boala a secolului. Vecini care se lauda cu proprietatile pentru care nu au muncit, prieteni care se lauda cu alte proprietati pe care le-au mostenit, iar exemplele pot continua la nesfarsit.

Mai rar cunoscuti care se lauda cu ceea ce au facut, pentru ca aia sunt prea ocupati cu ceea ce fac, iar atunci cand ii intalnesti isi doresc sa stea cu tine si sa se deconecteze, nu sa discute despre ce a mai realizat.

Aveti si voi astfel de prieteni, frustrati, dupa parerea mea!

sursa imaginii: http://bit.ly/2lqO6Sn